|
|
Perioada de început al secolului al XVIII-lea, în pofida unor greutăți generate mai ales de instaurarea domniilor fanariote – când domnitorii deveniseră practic funcționari ai sultanului și erau schimbați relativ des –, a însemnat totuși pentru București ani în care dezvoltarea economică și culturală s-a bucurat de un anumit succes.
S-au construit manufacturi, s-au înmulțit meșteșugurile și a crescut numărul meșteșugarilor, s-au întemeiat noi lăcașuri bisericești, școli, spitale și așezăminte filantropice. „Niciodată nu s-au ridicat în București și în împrejurimile lui mai multe lăcașuri bisericești ca în epoca fanariotă. Se înalță ctitorii noi, «din pajiște», cum se spunea pe atunci, sau se înlocuiesc cele vechi, de lemn sau de «piatră»,însă dărăpănate.
|
|
Circa șaptezeci de asemenea lăcașuri datează din răstimpul amintit și multe din ele, prin pisaniile lor, ne ajută să precizăm cronologia creșterii treptate a orașului, a formării de noi mahalale. Construiesc toate categoriile sociale, de la domn până la orășenii de rând, de la vlădică până la opinca.
În anii primului pătrar al secolului al XVIII-lea s-a născut și mahalaua Foișorului.
Numele de Foișorului, atribuit atât străzii cât și, într-un sens mai larg, cartierului în care este situată Biserica Foișor, se datorează unei impresionante construcții – un foișor – ridicată de domnitorul Nicolae Mavrocordat spre sfârșitul celui de-al doilea deceniu al secolului al XVIII-lea.
„La suburbia Foișoru, culoarea de Albastru – scria D. Pappazoglu, la aproape un secol și jumătate de la ridicarea construcției –, în curtea Bisericii se văd frumoasele ruine ale palatului Doamnei lui N. Mavrocordat ..., care ședea acolo și de acolo printr-un coridor [un foișor lung cu acoperiș] peste toată lunca Dâmboviței se comunica cu Mănăstirea Văcărești“ .
Și tot lui D. Pappazoglu îi datorăm descrierea foișorului domniței Smaranda, soția domnitorului Nicolae Mavrocordat, descriere făcută, așa cum el însuși mărturisește, după spusele bătrânilor vechii mahalale, transmise din generație în generație: „Acest foișor era ridicat pe mai mulți stâlpi, pe un spațiu de o jumătate de oră călătorie, și cu ferestre în amândouă laturile și continua lungimea lui peste lunci, peste grădini și chiar peste apa Dâmboviței“ spre palatul domnitorului aflat la Văcărești.
Pe locul unde se afla palatul domniței Smaranda s-a pus, la 1718, și piatra de temelie pentru biserica ce va fi cunoscută sub numele de Foișor. Casele domnești nu au rezistat timpului; nu s-au păstrat nici casele dregătorilor domnești cu foișoare ridicate pe buza dealului pentru „frumoasă priveală“ în jos, spre meandrele Dâmboviței și spre palatele din centrul Bucureștilor, ce abia se ghiceau printr-o mare de verdeață; a rămas însă până astăzi biserica și, bineînțeles, foișorul clopotniță.
|
Bibliografie:
Maior D. Pappazoglu, Ghid sau călăuză în București, București, 1871, p. 34.
Lt. colonel D. Pappazoglu, Istoria fondării orașului București, București, 1891, p. 23
Text adaptat de Colonel (R) Dr. Costică Prodan |
